Un cuib de demoni

Dacă vă întrebați care dracul e acel ”cuib de demoni” la care mă refer într-un text încadrat la rubrica ”Poveștile Mușcelului”, păi atunci să știți că acel cuib este Mușcelul însuși. Ca să iasă povestea, Mușcelul a pus la bătaie cuibul, iar eu am pus demonii. Și uite așa avem și-un story despre the dark side a Forței Mușcelului, pe care-am experimentat-o pe propria piele. N-aveți, deci, nicio grijă că vă voi minți: am eu destule pe cap și fără asta.

Catun Muscel, Moroieni

Mă sună Ovidiu, genius loci: ”Maestre, dai și tu un text?”. Am intrat în alertă. Ovidiu nu-mi spune niciodată ”maestre” și nu mi-a cerut nimic în viața vieții lui, darămite un text! L-am întrebat despre ce e vorba. Mi-a explicat. I-am promis că ”bine”. Evident, ”bine” a și rămas! Când și când, Ovidiu mai revenea cu întrebarea, eu mă cramponam de ”bine”-le meu, până ce-a-nceput să se mire de-adevăratelea: ”Ce e, mă, cu tine?”. Chiar, ce?

Am stat și m-am gândit. Și după ce-am terminat de gândit m-am pus pe cugetat, ca ardelenii, iar rezultatul este atât de jenant, că am nevoie de un mare efort de voință ca să-l aștern în scris: la Mușcel m-am făcut complet de râs, astfel încât am preferat să îngrop respectiva amintire în uitare și-ngropată s-o las. Până când pământul reavăn al uitării mele a fost brutal răscolit de cazmaua întrebărilor lui Ovidiu, iar acum n-am ce face, trebuie să scot osemintele din groapă și să le expun în vitrină, pe post de sfinte moaște, să le pupe generațiile viitoare și să cadă-n transă. Ergo: se petrecea acum niște ani, nu mulți, dar nici puțini: casa Florea de la Mușcel era gata, iar trupa lui de prieteni începuse să-nvețe să se adune acolo spre sfârșit de săptămână. Când unii fideli se întâmpla să lipsească, apăreau figuri noi, iar casa nu ducea niciodată lipsă de oaspeți, aș zice chiar dimpotrivă, nu era ea destul de mare pentru câți prieteni aveau prietenii prietenilor lui Ovidiu. Uite așa!

Printre oaspeți m-am numărat atunci și eu, cu diferența că-l știam pe Ovidiu mai de multișor, cam de prin 1992, dacă nu mă înșel. Nu eram chiar ”amic de ultimă oră” – cu atât mai rău pentru mine! Pentru că, în acel week-end anume, roata vieții se-nvârtise cu Ovidiu în poziția ”sus” și cu mine în poziția ”jos”: el avea un rost, un serviciu, o casă de vacanță la Mușcel, doi copii superbi și o nevastă pe care mi-o dorisem pentru mine (da, încă din 1992!), plus o mașină de teren cum au numai durii, adică o Lada Niva. Pe de altă parte, eu eram șomer, nu posedam pe lumea asta decât mătreață, iar prietena mea de atunci plecase la mare c-un corporatist din Iași. Ba, să nu mint, aveam ceva bani de microbuz, că-mi lăsase ea, din milă. 

Ajung în Târgoviște, Ovidiu mă încarcă în Niva, alături de familia lui, își instalează nevasta la volan (”Ca să facă mușchi!”, mi-a explicat; Lada Niva n-are servodirecție) și ne călăuzește părintește, mai întâi spre cumpărături (bere), apoi spre Moroieni, de unde lăsăm asfaltul și-apucăm drumul pe care îl știe prea bine fiecare dintre voi, cititori ai acestui site. După ce-am ajuns și-am descărcat, Ovidiu m-a lăsat să amușin locul (văzuse mulți ca mine, toți care ajung prima oară se poartă exact la fel), apoi m-a pus la muncă: avea îngrădit cu sârmă o viitoare ”grădiniță de legume”. Treaba mea era să bat niște țăruși în pământ, că de vreo chestie mai tehnică nu eram în stare (Ovidiu mă pusese să-ndrept niște cuie, dar după un minut mi-a luat ciocanul din mână și mi-a zis ”Lasă, că nimeni nu s-a născut învățat!”).

Catun Muscel, Moroieni

Adevărul e că toată lumea își știa rostul acolo: Raluca gătea, Ovidiu meșterea, Ruxandra trăgea arcul în Răzvan și-l nimerea exact în ochi, Raluca striga la Ovidiu, Răzvan o fugărea pe Ruxandra c-un pietroi, Ovidiu îi prindea pe-amândoi și-i dădea cap în cap etc, viața familială își urma cursul firesc, numai eu stăteam stingher, ca o cioară-n vârf de par.

Ca să am totuși o aparență de utilitate, am primis sarcina de supremă încredere să aprind focul, care era deja aprins. ”Îl stingi și-l aprinzi la loc”, mi-a explicat Ovidiu, în timp ce-i administra fiului și moștenitorului său o porție suplimentară de corecție (pentru c-o gratulase c-o ”vaco!” pe soră-sa). M-am executat. M-am gândit c-o fi un fel de ritual inițiatic al locului, prin care trebuie să treacă toți neofiții, dar se pare că mă înșelasem, pentru că Ovidiu mi-a explicat ulterior: ”Nu-i niciun ritual, dar prea stăteai ca proasta-n vișin!”. 

Catun Muscel, Moroieni

Au început apoi să apară invitații, unul câte unul, cel mult în perechi. Pe Lupone și pe Sorin i-am recunoscut, ceilalți îmi erau total străini, dar ne-am acomodat repede pe măsură ce se lăsa seara și se goleau berile. Când au început și primele acorduri de chitară era deja noapte, focul se comporta foarte vioi, copiii aproape adormiseră în brațele Ralucăi, Sorin își spunea bancurile cu Chuck Norris, fetele păreau tot mai frumoase, era perfect. Îmi venea pe limbă un citat din Sven Hassel, autor foarte pe mintea mea, atunci ca și acum: ”Ai bere, foc, țigări și prieteni faini, ce-ți mai trebuie?”. Nu garantez că citatul este exact. Parcă era și ceva cu ”femei”. 

Catun Muscel, Moroieni

Din păcate, starea asta de grație nu cred să fi durat mai mult de vreo două-trei ore, pentru că după aia, dracul știe cum, m-am îmbătat criță. Adică foarte, foarte tare, ceva de domeniul fantasticului: la un moment dat, eram convins că cei doi chitariști levitează, apoi se așază plutitor pe crengile unui copac, după care își pierd super-puterile și cad în cap. Îl vedeam pe Ovidiu sărind în jarul focului și dispărând pur și simplu, ca un magician. O simțeam pe Raluca încercând să se bage cu sila în sacul meu de dormit, ceea ce eu îi spuneam să nu facă, pentru că-i măritată și vorba aia. Aveam senzația că sunt pe traseu, undeva în Făgăraș, și mă întind pe burtă să beau apă din izvorul de sub Oticu; pe lângă mine trecea o turmă de oi, eu povesteam cu ciobanul, iar câinii mă lingeau pe față. Eram la mare și mergeam pe nisipul umed, așa că m-am descălțat, să nu-mi ud adidașii. În final, m-am trezit.

Eram singur, undeva într-un fel de pod, întins pe o saltea. Mi-era foarte rău. M-am ridicat, cu chiu și vai, am explorat podul ăla până când am dat de-o trapă în podea, sub care se vedea o scară. Am coborât. De undeva se simțea miros de ciorbă. Am ieșit în prispă și am văzut, în curte, ce văzusem și c-o zi în urmă: Ovidiu meșterea prin curte, Ruxandra și Răzvan se alergau, Raluca spăla niște vase. Am încercat să gâjâi ceva, Ovidiu m-a văzut și-a strigat la nevastă-sa: ”Raluco, vezi că s-a trezit ăsta! Dă-i o ciorbă, poate-și mai vine în fire!”. Raluca mi-a pus o strachină de ciorbă, dar din păcate n-am fost în stare să duc lingura la gură, așa că ea aproape că m-a hrănit ca pe-un copil mic. După ciorba aia parcă am început să reiau contact cu realitatea.

Ovidiu m-a mai lăsat vreo jumătate de oră, pe urmă a zis ”Hai, să-ncepem să-ncărcăm mașina, c-acuși se-ntunecă”. Am întrebat cât era ceasul: trecuse un pic de patru. Pe măsură ce duceam lucrurile la mașină, Ovidiu mi-a deslușit, cât de cât, ce făcusem peste noapte: ”Te-ai făcut muci. Normal că i-ai văzut p-ăia-n copac, c-acolo cântă ei de fiecare dată: creanga aia groasă, orizontală, la un metru de pământ – aia e scena lor! De-acolo se-aruncă-n iarbă când termină cântarea. Eu n-am dispărut în foc, am sărit peste jăratec și-am coborât dincolo în râpă, să mă piș: n-ai văzut ce-abruptă-i râpa aia? După ce-am plecat toți la culcare ai rămas singur la foc, și când a venit Raluca să te-acopere cu sacul de dormit, să nu răcești, te-ai dat la ea. Pe urmă ai dispărut din curte și te-am căutat eu, cu lanterna, dar nu te-am găsit decât pe la vreo cinci dimineața, la adăpătoarea aia de vite din capul drumului, adormisei acolo. Nu te găseam, dar a venit un cioban și mi-a zis. Erai desculț și murdar de noroi pe picioare, dar ți-am adunat eu adidașii de pe drum. De spălat, te-a spălat Raluca”. 

După vreo doi sau trei ani, la Mușcel au început Cloverfest-urile. Ovidiu m-a invitat în fiecare an. Nu m-am dus niciodată.

Mihai Buzea