Prima dată Mușcelul n-avea nume.

Prima dată Mușcelul n-avea nume. „Mergem de revelion într-un sat. Are un prieten casă acolo”. 

Catun Muscel, Moroeni

Atât era nevoie să știu, ceea ce mușcelenii știau preabine - căci n-a fost dată să urc la Mușcel de 6 ani încoace și să nu mă întrebe vreun sătean „Mergeți la domnu' Ovidiu?”.

Era un fel de recunoaștere, un fel de salut - cam cum se-ntâlnesc două frontale pe drumul de seară spre Mușcel și ai cam vrea să știi... cine-i acolo?!

Așa au început să se scrie poveștile mele mușcelene, într-o iarnă în care habar n-aveam încotro pornisem cu 2 litri de vin, sarmale, țuică, iaurt și foi de plăcintă în rucsacul din spate. N-aveam de unde să știu acel drum-nedrum până în cătun. Nici despre urmele adânci de căruță de la ultima ploaie, atât de înghețate că-ți suceau bocancul pe gleznă.

Catun Muscel, Moroeni

Nu știam nici câți kilometri sunt până sus. Nici câte trânte. Nici că o să traversez – la picior - un râu numai bun să dai la copcă.

În niciun caz nu bănuiam peisajele printre care se-ascunde satul. Iar mirosul de fân proaspăt cosit doar îl ghiceam - to-o-ot uitându-mă lung la căpițele presărate pe dealuri. 

Buf-pleosc! Na! Așa-ți trebuie dacă-ți arde de peisaje! Dar, dacă nu te-mprietenești cu noroiul și nu-l iei în glumă, n-ai zile bune la Mușcel. Iarnă sau vară, face noroiul mișto de tine. La fel și mușceleanul căruia-i treci pragul! Într-o vreme credeam că și ploaia face mișto de noi. Dar asta-i altă poveste...

Revenind la oile și la vacile noastre... când ajungi la Mușcel (a se ține seamă de prezentul continuu), uiți că ai cărat nu-știu-câte kilograme în cârcă. Chiar dacă nu ești prea munțoman și nu ești învățat cu urcușul, nu mai contează cât noroi ai pe talpa bocancului sau prin ce vâlcică ai căzut cu fundul. 

La Mușcel nu-i niciun bai dacă n-ai semnal (lăsând „piarul” deoparte). Cine-a fost măcar o dată pe-aici știe ce vorbesc. De fapt, cam asta e regula casei. 

N-ai nevoie de aplicații să știi cum o să fie vremea mâine. E mai simplu să te uiți în sus, la nori sau la stele. Iar dacă vremea se pune de-a curmezișul și vrea să te-nșele, credeți-mă pe cuvânt, oricum n-ai ce face! N-ai nevoie de aparat sau de instagram să-ți iei imagini cu Mușcelul acasă: ți se întipăresc singure în minte. Iar liniștea o să tot țiuie în urechi tot drumul înapoi spre casă.

Catun Muscel, Moroeni

Când pleci spre Mușcel trebuie să știi doar un lucru: în locul ăsta trăiești povești vrei-nu vrei. Și apoi ele te trăiesc pe tine. Dac-ar fi să enumăr câteva dintr-ale mele, s-ar numi: primul urcuș, primul ghețuș, primul foc, prima țuică, prima dată când m-am aruncat într-o căpiță... Ar mai fi primul an cu muzică și trifoi, prima dată când Mușcelul n-a avut pajiști, ci plaje sau când a răsunat valea „Steelaaaaa!” sau „Stee-he-he-laaa!” - după caz, ediție sau după ora târzie a berilor în noapte :)

În loc de concluzie:

Să ma ierte gazda bună - că m-a tot plimbat prin Mușcel - dar nu pot să mă laud că știu satul. N-aș putea să vă explic s-ajungeți la „Cășărie” sau la „Zănoaga”, de exemplu. Dar am idee unde să vă trimit iarna la patinaj pe coama dealului și unde e mai bine să vă faceți „pârtieeeeeee!” - cu punga direct în căpiță. Știu unde e fântâna, unde e școala.... însă tot nu știu cum îi zice clădirii ăleia albe de se vede când te uiți spre Sinaia (!?!)

Catun Muscel, Moroeni

Altfel spus, un lucru știu sigur, dup-atâția ani: eu încă n-am ajuns de tot la Mușcel, chiar dacă Mușcelul a ajuns (din prima clipă) la mine.

Stela.