Mușcelul Inei.

Primul drum până la Muscel m-a făcut să vreau să nu se fi făcut niciodată drumuri. A fost odată când habar n-aveam unde mergem. Eu și cu Traian habar n-aveam.

Catun Muscel, Moroieni

Cu el am plecat din București într-o vineri, acum 4 sau 5 sau 6 ani, ca să facem ceva frumos în week-end în locul care arăta în poze ca în desenele de pe asfalt ale copiilor de la grădiniță. Dealuri ondulate, munți cu vârfuri albe, câteva oi și câteva poteci. Un must-go, mai ales când te strânge și Bucureștiul și buzunarul.

Am primit indicațiile târziu, pentru că atunci le-am cerut. Imediat după Vulcana Pandele am dat telefon după ele. 

-Mergeți până la Moroeni, lăsați mașina, treceți de sat. În intersecție o luați în jos. Apoi treceți o apă și urcați un deal. Mergeți, mergeți, mergeți, treceți printr-o pădurice, apoi printr-o pădure de brazi și mai încolo mai treceți o apă. Încă două urcușuri și gata. 

După ”lăsați mașina” n-am mai auzit nimic. Nu mă așteptam la asta. S-a repetat informația, am băgat la cap, am scos trolerul din mașină și l-am băgat înapoi. Nu avea ce să caute cu noi la Muscel. Dacă știam, dacă întrebam, am fi fost pregătiți și ar fi fost mult mai plictisitor. Așa că am intrat în magazinul de lângă birtul din Complexul din Moroeni să luam niște beri și ceva în care să le cărăm. Întreb:

-Aveți un rucsac?

-Rucsac? Nu...

-Bine, dați-mi 12 beri și 2 plase 

Iau beri, iau plase, merg către ieșire. Nu credeam că e mare problemă, pentru că nu știam că avem de mers mai mult de o oră în sus și în jos până la Florea la căsuță. Acum îmi dau seama că ar fi fost destul de oribil să târăsc două plase in miezul iernii, pe gheață lucioasă, noaptea, de la Moroeni la Muscel.

-Dar ăsta de aici ce e? întreabă Traian, văzând un rucsac agățat pe perete, cu un moment înainte să ieșim pe ușă. 

-Ăăăă, ăla e ghiozdan.

-Aș vrea și eu două. Vă rog. 

- Doar pe ăla îl am.

- E bun și ăsta.

Cu berile în ghiozdan, tot restul lucrurilor în rucsacul foto al lui Traian și un sentiment de problem-solved o luam încet spre Muscel. Încet către foarte încet pentru că alunecam îngrozitor pe gheață, trecem pe lângă mașina parcată a lui Rago. Era un Logan cu anvelopele mai fine decât fundul unui bebeluș care părea că a ajuns acolo prin magie. 

Traian e omul urban dotat cu toate device-urile necesare în sălbăticie. Datorită lui am avut nu doar o frontală de rezervă, ci două. Mă rog, una era doar o lanterna, ar fi fost chiar ciudat sa aibă 2 frontale tot timpul după el. Fără ele chiar nu cred că am fi ajuns vreodată. Deși, în starea în care eram, poate am fi fost în stare să facem și niște torțe ad-hoc, doar ca să (ne) dovedim că nu a intrat orașul atât de mult în noi.

Catun Muscel, Moroieni

În scurt timp a devenit evidentă diferența dintre un ghiozdan și un rucsac: distribuirea greutății pe spinare. Dar și de data asta soluția a venit fără întârziere când am început să bem din beri pe drum. Încă o problemă care nu era o problemă. Eram niște genii ale drumeției!

După vreo jumătate de oră de mers am ajuns la pădurice, am trecut de ea. Mai trecem o curba. Sunete înspăimântătoare se auzeau după o casă roșie din deal. Nu știam dacă e om sau animal. Ne-ar fi fost frică de vreun animal sălbatic. Când ne-am dat seama că era om mi s-a făcut și mai frică. A fost extrem de ușor să compun câteva scenarii de groază, unul după altul. Noi râdeam, așa, unul la altul, dar eu mă cam pișam pe mine de frică. 

Trece și spaima, trece și a doua pădure și ajungem la ultimul râu de trecut. Ne simțeam ca și ajunși. (Nu eram, pentru ultimul urcuș am dat totul). Era o zăpadă atât de albă și atât de pufoasă încât ne-am așezat pe ea, întinși pe spate, să ne bucurăm. Eu că sunt în mijlocul naturii și că am scăpat de criminalul de Muscel închipuit, Traian pentru că observase cel mai înstelat cer din lume.

-Ia uite, câte stele! spune el. Ce tare!

Era unul din foarte puținele noastre momente romantice. El nu spune lucruri din astea. Am început să mă gândesc cât de mișto e că natura parcă face lucrurile importante să iasă la iveală. Și-atunci:

-Băga-mi-aș pula, m-am așezat pe laptop!

Ne-am ridicat imediat din romantism și am luat-o la deal. Am ajuns, am băut restul de beri și a fost frumos. Acum două săptămâni am fost iar, cu mașina, pentru că se poate. La fiecare cotitură îmi venea să povestesc iar cum a fost prima oară când am trecut pe acolo. Aici nu mai aveam aer de la pantă, aici am căzut în cur, aici mă întrebam când se termină păduricea. Mergem mai des acum că e accesibil, dar drumul parcă nici nu mai e. Nici acum nu lăsăm laptopurile acasă. 

Ina.

p.s.:
Catun Muscel, Moroieni